Fragment de necitit

Plânge de dincolo de uşă, înăbuşit, cu suspine teatrale şi sughiţuri, cu patosul ei de adolescentă pentru care timp de un minut totul e final şi ireversibil. Sfârşitul lumii se măsoară pentru ea între colţul interior al ochiului, colţul gurii şi bărbie. Plânge cu lacrimi de crocodil şi cu bâzâieli înfundate, ca atunci când urlă în pernă pentru că s-a lovit de piciorul scaunului. Doar că dincolo de uşă nu e niciun scaun şi niciun pat.

Nu pot să mă gândesc la asta acum. Dacă mă gândesc, chiar şi pentru o secundă, pierd ritmul. Nu. Acum sunt în camera asta să fac muzică, să dau afară vibraţiile alea neînţelese de nimeni, care există doar în capul meu şi care mă ţin treaz în prea multe nopţi. Bucăţile alea de melodii perfecte şi disparate… mă întreb cât timp o să le mai aud până când o să le pierd… fără să apuc să le fi ordonat vreodată. Fară să le fi stăpânit ca şi cum ar fi fost într-adevăr ale mele, fără să le reţin cap-coadă şi sa le pot cânta cuiva aşa cum le-am auzit prima oară. Fir-ar. Să compun chestia asta e mai complex decât orice am făcut până acum, ştiu. La fel cum ştiu că ar fi mai simplu să renunţ si să accept insomniile. N-ar fi prima dată când o las baltă. Plânge şi stiu exact cum. Cu faţa pe bratul stâng, care stă în aer cât să-mi blocheze privirea, ca un triunghi cu vârful în dreptul frunţii. Un triunghi isoscel organic, improbabil şi nefiresc, aşa cum e tot ce face ea, de altfel. Absurd, dar fermecător, nepăsător, sâcâitor. Aud şi ritmul, copleşitor, nebunesc. Ori una, ori alta. Dacă încep să mă gândesc acum la Ea, mă gândesc la toate.

Şi dacă te gândeşti la toate, una sigur o să-şi dea seama. Asta îi spusese frati-su după ce s-a întors şifonat din tabăra aia, unde singura mândrie i-au fost două insigne… şi alea imprimate prost. Frati-su ştie tot felul de chestii utile şi fascinante pentru că aşa e ADN-ul unui frate mai mare. Poate le are în sânge sau poate le visează noaptea, cine dracu’ ştie şi cui îi pasă atâta timp cât informatia e acolo pentru el, fratele mai mic, un dat absolut şi asigurat, ca numele de familie.

***

– Eşti prea calm pentru un muzician cu libertatea infinită a creaţiei şi monştrii care vin cu ea. De fapt, esti prea calm pentru un muzician, punct. E ceva ce ţii pentru tine fix în momentul când ar trebui să dai tot afară, să-l faci cadou. Dacă te uiţi la o înregistrare cu Hendrix live…. zici că e posedat. Te bagă într-o stare.

– Ce treabă are Hendrix cu ce facem noi aici, soro?

– Soro?, repetă sec şi retoric, cu o privire din care poţi să deduci că tocmai a primit un fel de insultă. Cine mai foloseşte “soro” în secolul 21? Şi cu o persoană pe care vrea să o bage în pat…

© 2019, Gabriela Tănase. All rights reserved. On republishing this post, you must provide a link to the original post.