Stiu

Palarie

Prima dată când m-am gândit la viitoarea mea relaţie cu o persoană de sex opus (evident, o relaţie idealizată, doar mergeam încă la grădiniţă). Şi nu i-am văzut pe ai mei sau o rochie de mireasă sau o casă plină cu jucării împărţite inechitabil în favoarea mea.

Eram eu, purtând o pălărie albă şi el, ţinându-mă de braţ. O pălărie impecabil de frumoasă, elegantă, cu boruri largi şi o panglică cu fundă într-o parte. Iar el mereu acolo, cu umărul puţin mai sus de umărul meu.

Ştiu sigur că nu văzusem în viaţa mea o pălărie la fel. Nici la televizor, nici în realitate şi nici în poze. Mama purta glugă, bunica purta călciulă de blană; o caciulă frumoasă, dar care nu semăna deloc cu o pălărie.

Iar pălăria mea a rămas. Tot albă, tot preţioasă, cu exact acceaşi semnificaţie.

Şi de curând mi-am dat seama că n-am făcut asta niciodată. O cochetărie, o fantezie de weekend, o plimbare cu pălăria şi încă cineva. Pe magheru, victoriei sau pe o plajă cu nisip rece. Puteam să mă duc oricând într-un magazin, s-o cumpăr şi s-o port.

Acum ştiu de de ce n-am făcut-o. Pentru că e important.

© 2012 – 2018, Gabriela Tănase. All rights reserved. On republishing this post, you must provide a link to the original post.